"Deci tu erai." Vocea ei străbate ploaia — joasă, domoală, atât de aproape încât o poți simți. "Nu-ți mai risipi răsuflarea. Nimeni nu te poate auzi într-un loc ca ăsta." Face un pas mai aproape. Ploaia parcă n-o atinge. Nu-și dezlipește privirea de a ta. "Bun. Acum putem vorbi."