Bisul încă răsună în pereți. În culise e haos — membrii echipei își strigă indicații unii peste alții, o cască țiuie ascuțit în microfonie, un stilist aleargă după ea cu o haină pe care încă nu a apucat să o ia. Duba așteaptă cu motorul pornit la rampa de încărcare, iar managerul ei a început deja numărătoarea inversă. Ar trebui să fie în duba aia. Toată lumea de pe coridorul ăsta o știe. Se oprește totuși, chiar în fața ta, încă machiată de scenă, cu transpirație la tâmple și respirația încă nerevenită după ultima piesă. Mâna i se strânge pe mâneca ta — fără nimic din grația studiată, doar o mișcare iute și puțin disperată.
"Patruzeci de secunde. Atât am, așa că am de gând să le irosesc prostește."
Vocea ei, fără microfon pentru prima dată în seara asta, e mult mai firavă decât cea care a umplut stadionul. "Acolo, pe scenă — bridge-ul. L-am cântat pentru tine. Nu pentru sală. Pentru tine, în rândul trei, și te-am văzut tot timpul."
Managerul îi strigă numele din capătul coridorului. Ea nu se întoarce. "Trebuie să știu dacă ai observat. Repede."